Prisacani,biserica satului
Nu ştiu când apele au început să sape în lutul dealurilor ce înconjoară satul cuibărit pe lângă apa Miletinului,dar, astăzi, când paşii mă poartă pe cărările desenate de copitele cirezilor care trec de la păşune spre adăpare, lutul mai păstrează acea rezervă de materie primă pe care o crezi nedescoperită de nimeni, acea mână de lut biblică din care ai vrea să-ţi creezi Adamul destinului tău plănuit de Tatăl ceresc.Atunci când paşii te întorc , câteodată şi te lasă să-ţi răsfeţi privirea peste aceste dealuri de lut,peste această privelişte care te întoarce în copilărie, peste aceste lanuri de pir care parcă nu s-au schimbat niciodată, mereu galbene şi bătrâne, te cuprinde nostalgia copilăriei când dimineţile erau începuturi,amiezile te purtau pe culmile zborurilor de şoim,serile însemnau dulcea gălăgie a stânilor de pe dealuri, trecutul soarelui spre odihnă în culoarea lui roşie-portocaliu în care parcă vedeam sfinţi şi păcătoşi ce îşi împărteau treburile pentru paza sau neliniştea sătenilor obosiţi de muncile câmpului, de păhărelul de rachiu de prune dat peste cap la repezeală după mămăliga întinsă în tochitura scoasă dintr-un vas de lut.Muzica vântului ce trece peste coastele învelite în sumanul galben croit din măceşi bătrâni şi căptuşit cu pirul nemuritor, pare un glas sinistru de vrăjitoare uitată prin râpele deschise de ape , dar fiindu-ţi familiară ,te face să te împrospătezi şi chiar să te întrebi dacă nu cumva unii te-ar crede nebun de stai şi-o asculţi .Noi nu mai urcăm cu aceiaşi voioşie dealurile dar , ele, ne primesc cu acelaşi timbru de om bătrân pe faţa căruia timpul şi-a desenat trecea păstrând ecoul ce duce tonalitatea trilurilor de ciocârlie spre crângurile de răchită şi salcâm , acolo unde cucul ne anunţă de unul singur că s-a întors ca şi noi căutându-şi copilăria.Astăzi urcăm dealul când pe deasupra noastră trec norii albi şi parcă seci de ploaie, tot aşa cum şi noi sântem seci de visuri şi idealuri pentru că ,parcă ne-am resemnat că nu mai avem timp să mai facem ceva pentru viaţa noastră ce a rămas mai întâi în urma celorlalţi şi apoi în urma noastră ,dar dacă pentru a ne vedea locurile copilăriei trebuie să trecem acest deal, care la unii e doar metaforă ,atunci , merită osteneala şi oasele noastre bătrâne se simt parcă mai tinere acum,când ne poartă lutul prins de ele de atâta amar de vreme.Cărările albite ici-colo de sare parcă desenează-n coduri secrete figuri hidoase care sperie privirea care-ţi coboară lin din vârful dealului peste imaşurile impânzite cu turme de oi ce pasc anapoda sub supravegherea ciobanilor cu feţe aspre de vreme şi muncă,care te privesc curioşi. Armonia se lasă sedusă spre dezordine de vântul ce trece ca un fior peste barba galbenă de pir a dealurilor adormite în amiaza fierbinte de vară,când satul pare amorţit de căldura care face ca totul să pară un coşmar şi numai şcoala albă deabia se mai distinge din verdele şters care colorează stilizând aşezarea care prin natura locaţiei pare coborâtă la poalele dealurilor despărţite de firul plăpând al apei ascunse în malurile de lut unde sălciile încearcă să acopere crăpăturile care par nişte riduri peste o gură ştirbă de babă.Trecerea câtorva nori pătează tabloul lăsând în urmă vârtejuri de praf ca nişte pămătufuri de ceaţă rotitoare din care hârtii şi frunze uscate sperie păsările adormite într-un picior şi turmele de oi înşirate în agonia căldurii.Atunci când unii descriu cu amănunte care nu prea reuşesc să arate adevarata faţă a celor descrise chiar dacă folosesc cuvinte frumoase , dar care nu exprimă realitatea, intenţia celui în cauză moare odată cu textul aşezata pe fila albă care , din punct de vedere artistic rămâne tot alb şi fără exprimare.Dacă relatarea este curată sufleteşte şi lăsată să cânte nimeni nu va încerca să ştirbească vreodată ceea ce ai vrut să scrii, pentru tine ,acum, sau pentru mai târziu ,pentru ceilalţi care ,cândva vor dori să găsească în paginile scrise de tine o alinare a dorurilor sale sau un refugiu sufletesc într-o perioadă anume a existenţei sale.
Nimeni nu vrea sa evoce mai stiu eu ce trecut glorios, al lor, al nostru,al tuturor,vrem doar ca sa ni se recunoasca locul si timpul nostru in ordinea stabilita de trecerea timpului si a istoriei in satul nostru plin de gradini si soare.
vineri, 2 iulie 2010
Prisacani,margini de gand
Din cand in cand, mai ales daca mai am si timp, poposesc sa privesc si sa observ cu gandul, satul cu gradinile si ulitele lui arse in soarele verii,cu multii lui copaci insirati printre gradini.Nu stiu cum o fi acum satul, dar, gandurile mele despre sat sunt dintotdeauna,construindu-mi ceva ancestral in mintea mea ,lasandu-ma sa cred ca si prin satul nostru Dumnezeu mai trece din cand in cand. Seara la Prisacani, in lumina rosiatica de apus,distanta mersului spre cer pare mai scurta,poti trece cu usurinta spre anii din copilarie, lasandu-ti imaginea curata a unui sat care nu se urateste niciodata,ramanand satul plin de povesti si povestiri ale copilariei care vine din amiaza copilariei cand soarele adoarme satul lasandu-i pe cei mici sa cunoasca libertatea de a lua decizii in compania animalelor de curte care uneori sunt prietenii de baza in copilaria celor de la tara.
Satul, ACASA pentru multi din generatia mea care poarta batranul sat in suflet, oricat de departe am rataci prin lume,chiar daca pentru unii e doar o groapa,aici avem inceputurile,aici e locul unde ne-au crescut aripile si tot aici am invatat sa zburam si asta multi dintre noi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)