E toamna in sat...si ninge cu grauri.Se depanuseaza porumbul,bostanii stau la plaja prin toamna tarzie!
Ultimele ganduri calde trec in zbor impreuna cu panzele de paiajeni, ultimele raze de soare tomnate sclipesc in bruma de pe primele brazde negre cu care,tata si calul,au inceput de ieri sa scrie peste camp.Senzatia de uscaciune se amesteca cu rosul din vinul ca sangele inaltandu-se peste Dealul Vii si apoi pluteste peste gradinile delutului plin de salcami aruncati in toropeala cu miros de gutui si crizanteme imbobocite.
Fiecare clipa este sub asediul uscaciunii din acest an ce inseala aprig asteptarile tatei,amanand si indepartand siguranta mamei ca va putea pune usturoiul,fapt ce pe mine,in mintea-mi ca de cocean mandru ma lasa indiferent si rece,facandu-ma sa ma gandesc ca poate...am devenit si obraznic si nesimtit la problemele ce inegresc,mai ceva ca graurii,problemele tomnatice ale satului.Nu ma mai vreau, nu ma mai recunosc si nu stiu ce as putea sa fac pentru a aduce inapoi timpurile cand grijile lor erau si ale mele,cand imi pasa de tot ceea ce inconjoara satul si pe tata,gradina si pe mama,chiar daca nu intelegeam nimic, inocenta si senzatia de responsabilitate, senzatia ca lumea este a mea si ca locul in care am rasarit imi apartine si sunt responsabil pentru el,imi erau cunoscuta.In inocenta si fara experienta, gandesti ca nimic nu trece si ca nimic nu se schimba, ca totul iti apartine si ca sansele raman egale, insa efemerul rapeste in graba zilele si exista momentul critic in care realizezi ca ai avut prea multa rabdare si viitorul nu mai vine prin satul asediat de toamna si grauri care ar trebui arsi pe rug in graba si cu pasiune,fara sa iti pese de durerea lor,pentru ca au pricinuit ciuda in inima prisacanenilor chiar si atunci cand,acestia,ieseau de la biserica unde se duceau pentru a se ruga pentru ei si pentru ca ploaia sa vina spre a imuia pamantul care asteapta sa fie arat si semanat cu grau dar mai ales ...cu usturoi.Si chiar daca sufletul ramane rabdator si cuminte,inca mai crezand in minuni de orice natura,mainile rup in ciuda panusile in care se ascunde stiuletele galben,ce se lasa aruncat printre trupurile galbene din gramada unde,toate visele se opresc.Ma simt ca un asasin de stiuleti desi...in final...ma simt doar ca un cocean uscat in efemerul toamnei.
Si parca...original si dornic,fosnesc in continuare cocenii in timp ce inca mai ninge cu grauri peste sat,inca se mai spera sa vina ploaia...
