Obsesia declarata a mea,Prisacanii...si pentru asta am ales sa fiu un fel de Creanga al satului intr-o perioada in care locuitorii satului sunt pe acea treapta de reconsiderare a valorilor,in care noul vrea sa inlocuiasca vechiul, cu acea stare de spirit in care vechiul este o rusine ,o ramanere in urma, uitand insa ca marea greseala a civilizatiei este uitarea trecutului,ca dincolo de valoarea estetica a noului nu stim inca adevarata lui valoare care merita sau nu sa acopere unica valoare a trecutului care de cele mai multe ori nu este doar sentimentala.Chiar daca intentia mea nu este usor de realizat, nu e nici pe departe o idee de dezvaluire a situatilor de nivel ci,o incercare de a demonstra celor din sat ca orice loc are valoarea lui care trebuie aratata si respectata si pentru asta nu e nevoie de a intra in intimitatea de dupa gardul curtilor atunci vrei a spune cu adevarat ceva oricarui trecator caruia, la un moment dat,cararile lui au trecut sau trec prin satul nostru care pentru privitor este o incantare. Stiu ca de cele mai multe ori nu trebuie sa explici ceea ce simti insa e bine ca de foarte multe ori trebuie sa explici ceea ce se vede pentru a fi bine inteles,la adevarata valoare si asta e datoria noastra,cea de a nu ne ascunde dupa gard.

Satul cu ochi de izvoare, cu parul stufos si barba deasa de pir,cu fata plina de gradinile ridate de cararile copilariei ale fiecaruia dintre noi,care,am apucat carari in sus si carari in jos,lasand in urma aceasta frantura de rai ce,acum, ne linisteste amintirile.
Lutul, agatat de dealuri, ne-a transformat in olarul propriei vieti si cum in satul nostru dealurile sunt singurele inaltimi,acolo,sus in pantele lutoase unde, candva, fugeam spre cer in dorinta de a-l atinge, ne-au ramas sau poate am uitat multe vise ingropate care ne asteapta sa revenim pentru a le redescoperi...Azi, parca ne e dor sa fim tristi,sa ratacim pe drumurile campului negru, pe Cioroganii cascati de ploi printre tufele de macesi, sa ascultam ulii si vantul,sa privim coturile Miletinului sapate in lutul din care,biserica satului ,pare ca a rasarit si creste dorind sa se oglindeasca in apele putine de vara ale paraului.Prisacanii,satul ca un batran sfios si sfatos, parca frate cu toate dealurile,parca bunicul tuturor batranilor din sat, ne lasa sa-l privim ca pe cel mai frumos tablou al copilariei,al familiei,al vacantelor de vara sau de iarna,ne lasa sa-i privim culorile de ocru ale lutului pictat cu nuante de amintiri in colbul din ulitele sale.