Prisacani,vara...

Troita din Dealul Crucii

Relieful deluros, cu bogate izvoare si tainuite fundaturi de codru, le-a servit stramosilor drept scut de aparare si cetate verde. Prin aceste hatisuri nu totdeauna riscau sa-si faca drum nici hoardele tatarasti,  nici puhoaiele de otomani. Primii oameni s-au stabilit aici cu traiul acum mai bine de 9000 de ani, in epoca preistorica numita mezolitic. Mai tirziu oamenii au incercat sa formeze sate. Toate localitatile stravechi au fost parasite, unele din cauza nomazilor de campie, care se napusteau incoace la pradat, altele din diverse cauze. S-au pastrat pina in prezent numai vetrele stramosesti si mormintele celor cazuti in lupta cu bastinasii, insemnate cu movile mari de pamint. In apropierea Prisacanilor exista multe semne , unele cu caracter funerar, altele inaltate de stramosii nostri in urma unor victorii aspura dusmanilor sau in scopuri de semnalizare.

Sfarsitul unui colt de rai

Candva am fost si eu un "nepot de Prisacani",candva ,cand bunicii mei traiau si mergeam ca oricare nepot la ei.Multe sunt amintirile care sunt asezate pe cararile timpului ,unele undeva intrun caiet ,altele intiparite pentru totdeauna in minte,insa,dintre toate am ales sa va povestesc despre acesta.Din cate sarbatori exista in calendare, nici una nu le este dedicata bunicilor. Sunt prea umili sarmanii ca sa fie sarbatoriti? Prea modesti poate ca sa ceara asta . Devotamentul lor gratuit fata de nepoti ni se pare firesc. Numai atunci cand "dispar", amintirea si remuscarile noastre ii inconjoara cu aureole si ii transforma in "sfinti". Cu tot respectul si dragostea pe care le-o datoram, incercam sa indreptam nedreptatea pentru o clipa, scriind pe undeva ceva in amintirea lor,incercand sa zugravim imaginea bunicilor care au fost si care... parca,inca mai sunt printre noi. Spre asfintit,sub un deal, acolo unde parca cerul se intalneste cu pamantul, unde soarele apune in orice seara la Prisacani, a fost casa stiuta de mine a bunicilor mei din partea mamei. Cu muscate la ferestrele mari si inalte, cu prispa inalta si cerdac, cu tufe de liliac langa cerdacul de unde puteai privi satul ca in palma,ce mai!? parea ca in basme. Aici se auzea cantatul pasarilor,zumzaitul albinelor si cel mai bine se auzea glasul satului. Peisajul era intregit de silueta bisericii caruia i se zarea turla si care,sambata,anunta prin glasul clopotelor ca,subtirica si dreapta, cu ochi blanzi si parul alb, bunica,se pregatea "de dus la biserica".Si-atunci,eu,alergand ca un spiridus,"o taiam" spre casa lasand-o pe bunica sa isi rezolve treburile ei de pregateala "de dus la biserica".Si cum eu locuiam cu parintii pe strada care se vedea urcand Dealul vii,am strabatut de multe ori sesul dar de fiecare data cuprins de cea mai mare bucurie, sa ajung acolo, pe deal, de unde se vedea satul, cu sesurile sale,cu drumul carutelor,cu scoala,cu biserica,cu ulitele sale umbrite de salcami si nuci. Dupa moartea bunicului, bunica si-a dus traiul singura in casa mare si varuita care parca parea pictata sub dealul apusului,ajutate de fetele ramase in sat atunci cand nu se mai descurca singura. Si cum nemilosul timp nu iarta,dupa un timp,s-a dus langa bunicul,pe un alt deal al satului de unde la fel se vede satul,intrun alt pesaj dar cu aceaiasi splendoare pe care doar in Prisacani o intalnesti.
Dupa moartea bunicii,nu am mai mers pe la casa bunicilor mei.Poate pentru ca nu mai puteam sa o vad pe bunica,poate ca viata iti umple timpul cu altele sau poate...pentru ca nu puteam sa vad ruinele unui loc care pentru mine,candva,fusese un rai.Uneori trec pe la cimitirul plin de morminte unde bunicii dorm somnul de veci,ii vizitez parca intro alta dimensiune si atunci cand las cimitirul in urma ,pasii imi devin siguri si apasati pe cararea sesului.Poate pentru ca imi amintesc de copilaria cand bunicii ma priveau din cerdacul casei sa vada daca am trecut drumul mare spre Dealul Vii,poate pentru ca,si azi ,bunicii imi urmaresc cu aceiasi grija pasii prin sat sau poate ca,acceptarea ca din toate cate au fost nu a ramas decat amintirea bunicilor si a zilelor cu care nu ma voi mai intalni niciodata ma lasa sa gandesc ca orice ,chiar si raiul are un sfarsit dar ramane mereu in amintirea celor care vor veni.


Gheorghe Axintioaie

Prisacani,ceea ce ramane in urma

                                                         Prisacani,biserica satului

Nu ştiu când apele au început să sape în lutul dealurilor ce înconjoară satul cuibărit pe lângă apa Miletinului,dar, astăzi, când paşii mă poartă pe cărările desenate de copitele cirezilor care trec de la păşune spre adăpare, lutul mai păstrează acea rezervă de materie primă pe care o crezi nedescoperită de nimeni, acea mână de lut biblică din care ai vrea să-ţi creezi Adamul destinului tău plănuit de Tatăl ceresc.Atunci când paşii te întorc , câteodată şi te lasă să-ţi răsfeţi privirea peste aceste dealuri de lut,peste această privelişte care te întoarce în copilărie, peste aceste lanuri de pir care parcă nu s-au schimbat niciodată, mereu galbene şi bătrâne, te cuprinde nostalgia copilăriei când dimineţile erau începuturi,amiezile te purtau pe culmile zborurilor de şoim,serile însemnau dulcea gălăgie a stânilor de pe dealuri, trecutul soarelui spre odihnă în culoarea lui roşie-portocaliu în care parcă vedeam sfinţi şi păcătoşi ce îşi împărteau treburile pentru paza sau neliniştea sătenilor obosiţi de muncile câmpului, de păhărelul de rachiu de prune dat peste cap la repezeală după mămăliga întinsă în tochitura scoasă dintr-un vas de lut.Muzica vântului ce trece peste coastele învelite în sumanul galben croit din măceşi bătrâni şi căptuşit cu pirul nemuritor, pare un glas sinistru de vrăjitoare uitată prin râpele deschise de ape , dar fiindu-ţi familiară ,te face să te împrospătezi şi chiar să te întrebi dacă nu cumva unii te-ar crede nebun de stai şi-o asculţi .Noi nu mai urcăm cu aceiaşi voioşie dealurile dar , ele, ne primesc cu acelaşi timbru de om bătrân pe faţa căruia timpul şi-a desenat trecea păstrând ecoul ce duce tonalitatea trilurilor de ciocârlie spre crângurile de răchită şi salcâm , acolo unde cucul ne anunţă de unul singur că s-a întors ca şi noi căutându-şi copilăria.Astăzi urcăm dealul când pe deasupra noastră trec norii albi şi parcă seci de ploaie, tot aşa cum şi noi sântem seci de visuri şi idealuri pentru că ,parcă ne-am resemnat că nu mai avem timp să mai facem ceva pentru viaţa noastră ce a rămas mai întâi în urma celorlalţi şi apoi în urma noastră ,dar dacă pentru a ne vedea locurile copilăriei trebuie să trecem acest deal, care la unii e doar metaforă ,atunci , merită osteneala şi oasele noastre bătrâne se simt parcă mai tinere acum,când ne poartă lutul prins de ele de atâta amar de vreme.Cărările albite ici-colo de sare parcă desenează-n coduri secrete figuri hidoase care sperie privirea care-ţi coboară lin din vârful dealului peste imaşurile impânzite cu turme de oi ce pasc anapoda sub supravegherea ciobanilor cu feţe aspre de vreme şi muncă,care te privesc curioşi. Armonia se lasă sedusă spre dezordine de vântul ce trece ca un fior peste barba galbenă de pir a dealurilor adormite în amiaza fierbinte de vară,când satul pare amorţit de căldura care face ca totul să pară un coşmar şi numai şcoala albă deabia se mai distinge din verdele şters care colorează stilizând aşezarea care prin natura locaţiei pare coborâtă la poalele dealurilor despărţite de firul plăpând al apei ascunse în malurile de lut unde sălciile încearcă să acopere crăpăturile care par nişte riduri peste o gură ştirbă de babă.Trecerea câtorva nori pătează tabloul lăsând în urmă vârtejuri de praf ca nişte pămătufuri de ceaţă rotitoare din care hârtii şi frunze uscate sperie păsările adormite într-un picior şi turmele de oi înşirate în agonia căldurii.Atunci când unii descriu cu amănunte care nu prea reuşesc să arate adevarata faţă a celor descrise chiar dacă folosesc cuvinte frumoase , dar care nu exprimă realitatea, intenţia celui în cauză moare odată cu textul aşezata pe fila albă care , din punct de vedere artistic rămâne tot alb şi fără exprimare.Dacă relatarea este curată sufleteşte şi lăsată să cânte nimeni nu va încerca să ştirbească vreodată ceea ce ai vrut să scrii, pentru tine ,acum, sau pentru mai târziu ,pentru ceilalţi care ,cândva vor dori să găsească în paginile scrise de tine o alinare a dorurilor sale sau un refugiu sufletesc într-o perioadă anume a existenţei sale.

Prisacani,margini de gand

Din cand in cand, mai ales daca mai am si timp, poposesc sa privesc si sa observ cu gandul, satul cu gradinile si ulitele lui arse in soarele verii,cu multii lui copaci insirati printre gradini.Nu stiu cum o fi acum satul, dar, gandurile mele despre sat sunt dintotdeauna,construindu-mi ceva ancestral in mintea mea ,lasandu-ma sa cred ca si prin satul nostru Dumnezeu mai trece din cand in cand. Seara la Prisacani, in lumina rosiatica de apus,distanta mersului spre cer pare mai scurta,poti trece cu usurinta spre anii din copilarie, lasandu-ti imaginea curata a unui sat care nu se urateste niciodata,ramanand satul plin de povesti si povestiri ale copilariei care vine din amiaza copilariei cand soarele adoarme satul lasandu-i pe cei mici sa cunoasca libertatea de a lua decizii in compania animalelor de curte care uneori sunt prietenii de baza in copilaria celor de la tara.

Satul, ACASA pentru multi din generatia mea care poarta batranul sat in suflet, oricat de departe am rataci prin lume,chiar daca pentru unii e doar o groapa,aici avem inceputurile,aici e locul unde ne-au crescut aripile si tot aici am invatat sa zburam si asta multi dintre noi.

PRISACANII DE IERI

Revelion în vatra satului Prisacani

Familia Morcov cu vecinii

...altruism rural

...Dolhestenii,radacini

...nunta...

...treapta de timp

Prisacani -biserica satului

                    Biserica de lemn Sf.ierarh Nicolae  din Prisacani

Icoana sf.ierarh Nicolae in Biserica satlui

Biserica de lemn sf.ierarh Nicolae-Prisacani

Slujba in biserica satului

 

Prisacani,Inaltarea domnului 2010

                

Locul unde timpul inca mai asteapta

Prisacani,primavara

Cararile noastre in imagini