Prisacani,vara...

Troita din Dealul Crucii

Relieful deluros, cu bogate izvoare si tainuite fundaturi de codru, le-a servit stramosilor drept scut de aparare si cetate verde. Prin aceste hatisuri nu totdeauna riscau sa-si faca drum nici hoardele tatarasti,  nici puhoaiele de otomani. Primii oameni s-au stabilit aici cu traiul acum mai bine de 9000 de ani, in epoca preistorica numita mezolitic. Mai tirziu oamenii au incercat sa formeze sate. Toate localitatile stravechi au fost parasite, unele din cauza nomazilor de campie, care se napusteau incoace la pradat, altele din diverse cauze. S-au pastrat pina in prezent numai vetrele stramosesti si mormintele celor cazuti in lupta cu bastinasii, insemnate cu movile mari de pamint. In apropierea Prisacanilor exista multe semne , unele cu caracter funerar, altele inaltate de stramosii nostri in urma unor victorii aspura dusmanilor sau in scopuri de semnalizare.

Sfarsitul unui colt de rai

Candva am fost si eu un "nepot de Prisacani",candva ,cand bunicii mei traiau si mergeam ca oricare nepot la ei.Multe sunt amintirile care sunt asezate pe cararile timpului ,unele undeva intrun caiet ,altele intiparite pentru totdeauna in minte,insa,dintre toate am ales sa va povestesc despre acesta.Din cate sarbatori exista in calendare, nici una nu le este dedicata bunicilor. Sunt prea umili sarmanii ca sa fie sarbatoriti? Prea modesti poate ca sa ceara asta . Devotamentul lor gratuit fata de nepoti ni se pare firesc. Numai atunci cand "dispar", amintirea si remuscarile noastre ii inconjoara cu aureole si ii transforma in "sfinti". Cu tot respectul si dragostea pe care le-o datoram, incercam sa indreptam nedreptatea pentru o clipa, scriind pe undeva ceva in amintirea lor,incercand sa zugravim imaginea bunicilor care au fost si care... parca,inca mai sunt printre noi. Spre asfintit,sub un deal, acolo unde parca cerul se intalneste cu pamantul, unde soarele apune in orice seara la Prisacani, a fost casa stiuta de mine a bunicilor mei din partea mamei. Cu muscate la ferestrele mari si inalte, cu prispa inalta si cerdac, cu tufe de liliac langa cerdacul de unde puteai privi satul ca in palma,ce mai!? parea ca in basme. Aici se auzea cantatul pasarilor,zumzaitul albinelor si cel mai bine se auzea glasul satului. Peisajul era intregit de silueta bisericii caruia i se zarea turla si care,sambata,anunta prin glasul clopotelor ca,subtirica si dreapta, cu ochi blanzi si parul alb, bunica,se pregatea "de dus la biserica".Si-atunci,eu,alergand ca un spiridus,"o taiam" spre casa lasand-o pe bunica sa isi rezolve treburile ei de pregateala "de dus la biserica".Si cum eu locuiam cu parintii pe strada care se vedea urcand Dealul vii,am strabatut de multe ori sesul dar de fiecare data cuprins de cea mai mare bucurie, sa ajung acolo, pe deal, de unde se vedea satul, cu sesurile sale,cu drumul carutelor,cu scoala,cu biserica,cu ulitele sale umbrite de salcami si nuci. Dupa moartea bunicului, bunica si-a dus traiul singura in casa mare si varuita care parca parea pictata sub dealul apusului,ajutate de fetele ramase in sat atunci cand nu se mai descurca singura. Si cum nemilosul timp nu iarta,dupa un timp,s-a dus langa bunicul,pe un alt deal al satului de unde la fel se vede satul,intrun alt pesaj dar cu aceaiasi splendoare pe care doar in Prisacani o intalnesti.
Dupa moartea bunicii,nu am mai mers pe la casa bunicilor mei.Poate pentru ca nu mai puteam sa o vad pe bunica,poate ca viata iti umple timpul cu altele sau poate...pentru ca nu puteam sa vad ruinele unui loc care pentru mine,candva,fusese un rai.Uneori trec pe la cimitirul plin de morminte unde bunicii dorm somnul de veci,ii vizitez parca intro alta dimensiune si atunci cand las cimitirul in urma ,pasii imi devin siguri si apasati pe cararea sesului.Poate pentru ca imi amintesc de copilaria cand bunicii ma priveau din cerdacul casei sa vada daca am trecut drumul mare spre Dealul Vii,poate pentru ca,si azi ,bunicii imi urmaresc cu aceiasi grija pasii prin sat sau poate ca,acceptarea ca din toate cate au fost nu a ramas decat amintirea bunicilor si a zilelor cu care nu ma voi mai intalni niciodata ma lasa sa gandesc ca orice ,chiar si raiul are un sfarsit dar ramane mereu in amintirea celor care vor veni.


Gheorghe Axintioaie