Poteci

Toamna se naste inca odata peste colinele galbene ale satului...

...pictandu-l intro splendoare de sat melancolic plin de ridurile potecilor pustii in amiezile pline de arome si visuri de astavara,

ridurile potecilor amintesc de frumusetea batranetii,gradinile amintesc ca satul e totusi o parte din raiul pamantesc al copilariei.

, InfoPrisacani: Vara ,la sfarsit

, InfoPrisacani: Vara ,la sfarsit

vara de verde

Potecile inceputului de toamna ,pustii de copii,pustii de vant si pline de aromele poamelor si florilor de dumitrite cand diminetile plag cu roua deasa si amiezile rad cu fata de soare precum flacaii ce gandesc la insuratoare in toamna plina de fustele naturii si parfumul fetelor.Si uite-asa,uneori,ne lasam prada amintirilor tresarind in amintirea trecutului,in amintirea bunicilor,in amintirea copilariei ,in amintirea cararilor strabatute si urcate pe dealurile galbene de lut,pir ,vreme si toate cate au fost si din care toate au ramas ca un vis.

Cararile toamnelor strabatute spre scoala,spre bunici sau spre padurile cand ,si eu ,"baiet fiind" fugeam dintr-un sat destul de mare spre linistea padurii unde incercam sa caut urmele lui badita Mihai,sau urmele celor ce si-au lasat cararile prin transeele din padurea Gornit si,acolo,cufundat ca intrun alt sat, inconjurat de tarabostes-ul padurii imi condamnam copilaria si cararile spre o nemurire imaginara fortand-o sa urce acele scari imaginare spre lumina visurilor si a ideilor din mintea mea de copil.

De multă vreme, însă, mă apasă un vis, să venim în sat, toţi ce şi-au luat zborul în lume din satul şi uliţa copilăriei mele.

Prisacani nu este satul lui Brancusi,nici a lui Creanga,nici a lui Sadoveanu dar este satul lui Ion,Gheorghe,Constantin,Dumitru,Vasile,Mihai etc si toti acestia pot fi nepoti de a lui Creanga,Brancusi,Sadoveanu ,Eminescu,Iorga si lista poate fi foarte ,foarte lunga,ca asa e neamul prisacanenilor,poate mai lung si mai adevarat si mult mai real decat al Soimarestilor, iar in satul nostru e loc sa aduni de toate prin care sa zidim pentru urmasi. Ceea ce poate lipseste e ideea de arta ,ideea de zbor al gandului,ideea de a lasa deoparte fricile interioare de genul "oare ce o zice lumea","nu fac aia ca rade lumea",si,pana la urma daca lumea nu are ce face pai...atunci rade insa rasul se indreapta impotriva ei lasand-o in urma sa carcoteasca cu glas de baba la marginea santurilor care in alte parti sunt pline de flori.

   

Dealul cimitirului

Dealul cu cimitirul satului, unde se odihnesc cei de dinaintea noastra,cei carora le datoram inceputul zidirii de Prisacani. Poate ca,in fel lui,acest deal este punctul de echilibru al satului in raport cu biserica aflata undeva in linie dreapta,o linie masurata involuntar intro imagine inconjurata de dealuri, parca fara sfarsit, care pornesc dintro palma de urias cu mana de lut

margini de gand

Obsesia declarata a mea,Prisacanii...si pentru asta am ales sa fiu un fel de Creanga al satului intr-o perioada in care locuitorii satului sunt pe acea treapta de reconsiderare a valorilor,in care noul vrea sa inlocuiasca vechiul, cu acea stare de spirit in care vechiul este o rusine ,o ramanere in urma, uitand insa ca marea greseala a civilizatiei este uitarea trecutului,ca dincolo de valoarea estetica a noului nu stim inca adevarata lui valoare care merita sau nu sa acopere unica valoare a trecutului care de cele mai multe ori nu este doar sentimentala.Chiar daca intentia mea nu este usor de realizat, nu e nici pe departe o idee de dezvaluire a situatilor de nivel ci,o incercare de a demonstra celor din sat ca orice loc are valoarea lui care trebuie aratata si respectata si pentru asta nu e nevoie de a intra in intimitatea de dupa gardul curtilor atunci vrei a spune cu adevarat ceva oricarui trecator caruia, la un moment dat,cararile lui au trecut sau trec prin satul nostru care pentru privitor este o incantare. Stiu ca de cele mai multe ori nu trebuie sa explici ceea ce simti insa e bine ca de foarte multe ori trebuie sa explici ceea ce se vede pentru a fi bine inteles,la adevarata valoare si asta e datoria noastra,cea de a nu ne ascunde dupa gard.

Satul cu ochi de izvoare, cu parul stufos si barba deasa de pir,cu fata plina de gradinile ridate de cararile copilariei ale fiecaruia dintre noi,care,am apucat carari in sus si carari in jos,lasand in urma aceasta frantura de rai ce,acum, ne linisteste amintirile.
Lutul, agatat de dealuri, ne-a transformat in olarul propriei vieti si cum in satul nostru dealurile sunt singurele inaltimi,acolo,sus in pantele lutoase unde, candva, fugeam spre cer in dorinta de a-l atinge, ne-au ramas sau poate am uitat multe vise ingropate care ne asteapta sa revenim pentru a le redescoperi...Azi, parca ne e dor sa fim tristi,sa ratacim pe drumurile campului negru, pe Cioroganii cascati de ploi printre tufele de macesi, sa ascultam ulii si vantul,sa privim coturile Miletinului sapate in lutul din care,biserica satului ,pare ca a rasarit si creste dorind sa se oglindeasca in apele putine de vara ale paraului.Prisacanii,satul ca un batran sfios si sfatos, parca frate cu toate dealurile,parca bunicul tuturor batranilor din sat, ne lasa sa-l privim ca pe cel mai frumos tablou al copilariei,al familiei,al vacantelor de vara sau de iarna,ne lasa sa-i privim culorile de ocru ale lutului pictat cu nuante de amintiri in colbul din ulitele sale.